Am asistat saptamanile trecute la o scena tragi-comica in care jupan Dumitrache si Ipingescu observa cu stupefactie ca Rica Venturiano nu a mai combatut atat de bine ca de obicei. Mai mult, acesta din urma, incarnat in contemporanul Dragos Bucurenci, a indraznit sa se indoiasca de anatemizarea doctrinei politice care a mancat din sudoarea poporului timp de 50 de ani: comunismul.
Din pacate, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu fac un numar de confuzii pentru care nu imi permit sa ii trimit in biblioteca. Mai repede i-as invita la un dialog spre a explica de ce confrunta un Marx din paie pe care ei insisi l-au creat spre a-l darama cu cateva vorbe de duh si truisme Confuzia cea mai mare este intre criminalul experiment al bolsevismului si teoria marxista. Cele doua entitati difera „pe ici pe colo, prin punctele esentiale”, ceva mai mult decat difera economia de piata reala de imaginea creata de Adam Smith si nazismul de ideile lui Nietzche. Ca sa urmez modelul istoriei contrafactuale prezentat in emisune, cred ca in decembrie 1989 Karl Marx ar fi fost pe partea baricadei care vroia distrugerea unui regim totalitar ce distrugea orice forma de auto-actualizare a umanitatii.
Energia intelectuala formidabila a lui Marx a subminat claritatea si sistematizarea ideilor sale, ingreunandu-ne interpretarea a ceea ce este marxismul. De aceasta inerenta carenta a meta-naratiunilor profita cei care aleg o fraza ce il transforma pe Marx fie intr-un revolutionar insetat de sange, fie intr-un anti-semit, ceea pare grotesc pentru un cititor, chiar si novice, al textelor marxiste. Domnul Andrei Plesu se declara plictisit de textele lui Marx. A avut insa rabdarea de a selecta dibace cateva citate ce servesc de minune discursului sau. Si totusi... Dictatura proletariatului in imaginea lui Marx se apropia cel mai mult de Comuna din Paris bazata pe democratie directa si nu de monstruozitatea „avangardei proletariatului”, a carei contradictie interna a fost anuntata de Roza Luxemburg. De ce comunismul a fost imbratisat de un numar disproportionat de mare de evrei, dat fiind „anti-semitismul” lui Marx? Poate pentru ca „natiunea” sau „etnicitatea” reprezentau concepte ale falsei constiinte in paradigma marxista, menite sa ascunda adevaratele clivaje din structura economica?
Argumentatia pe care am vazut-o in emisune este dogmatica si emotionala. Trecand din registrul „trimiterii la surse”, insa nu la orice surse, ci la „ale noastre” printr-un name-dropping de efect, pana la trimiterea la parinti pentru etnografii traite, nimic nu este crutat pentru a feri generatia tanara de pericolul stafiei. Sa fie oare aceasta generatie atat de infantila mental incat sa ii lipseasca discernamantul? Si daca ar fi asa, nu ar trebui ca elitele intelectuale sa le deschida mintea si sa educe capacitatea de alegere in loc sa execute doctrine politice in piata publica fara drept de apel?
Din pacate, domnii Plesu si Liiceanu se raporteaza la marxism prin lumina experientelor proprii, ca efect de cohorta. Cu siguranta ca perioada in care materialismul istoric era paradigma unica de intelegere a realitatii iar intruchiparea pe pamant a comunismului era testata pe subiecti umani a lasat urme adanci in constiinta unei generatii sacrificate. Trebuie sa fim recunoscatori celor care au trait in Romania comunista si au avut puterea de a reconstrui dupa revolutie o scoala de gandire liberala. Drama personala nu poate justifica, insa, inchizitia scolastica la care este supus cel care se intreaba „si totusi, ce este bun in comunism?”. Este explicabil ca multi sa priveasca spre ororile trecutului si sa avertizeze impotriva uitarii si a repetarilor acestora insa paternalismul teoretic nu poate fi aparat, chiar daca este manat de intentiile cele mai nobile. In acest caz, vendetta da sens vietii razbunatorului cu pretul intelepciunii. Tinand cont de trecut, generatiile tinere privesc spre viitor si cauta uneltele cu care sa inteleaga societatea si sa isi ghideze practicile.
De ce societatile industriale sunt inca divizate in clase sociale care au tendinta de a se reproduce inter-generational? De ce „sansele egale” cu care pornesc indivizii in viata exista doar in discursul repetat ad nauseam de catre liberalism? De ce inegalitatile sociale persista sau se maresc in tarile capitaliste? De ce cresterea obiectiva a standardelor de viata nu se reflecta proportional intr-o crestere subiectiva a starii de bine?De ce exista o elita endogena a puterii in capitalism? De ce capitalul se poate misca liber pe pietele internationale dar forta de munca nu? De ce contractele externe poarta riscuri doar pentru tarile sarace care se imprumuta dar nu si pentru bancile private occidentale care profita de dobanzi supra-dimensionate fara a risca falimentul debitorului, spre deosebire de dreptul civil national? Ca sa raspundem la aceste probleme contemporane, ne putem indrepta spre Pierre Bourdieu, Immanuel Wallerstein, C.W. Mills, E.O. Wright, Anthony Giddens, Theodor Adorno sau chiar Amartya Sen, cativa dintre cei care nu l-au anatemizat pe Marx, ci l-au recuperat din ghearele bolsevismului, l-au criticat sau l-au sustinut, dar l-au citit, au incercat sa il inteleaga si il pastreaza ca punct de reper esential pentru intelegerea modernitatii.
Comunismul si liberalismul sunt proiecte utopice. Este greu sa ne imaginam acum o societate comunista care sa serveasca binelui individului. In egala masura, o societate liberala in care interesul individual este singurul motor al existentei pare sortita esecului prin imposibilitatea teoretica a actiunii colective. De asemenea, piata perfecta si alegerea perfect rationala sunt concepte empiric falimentare. Locul cel mai potrivit pentru aceste doctrine il reprezinta ideal-tipul la care ne raportam si ne actualizam credintele, ramand mereu cu mintea deschisa la alternativele cele mai bune pentru practica.
Societatea deschisa nu poate exista daca regii-filozofi ii arunca afara din cetate pe opozanti (fie ei comunisti, anarhisti, et al.) profitand de violenta simbolica ce sta la indemana noii intelectualitati hegemonice, ci infruntandu-i in agora, cu argumente si nu cu trimiteri la bibliotecile liberale si anecdote ieftine.
Ca un gand de final, ma intreb de ce inteligentsia, pe de o parte, este orpilata de nostalgia populara dupa „Iepoca de Aur”, dar inabusa din fasa orice sansa de auto-reflexie critica a intelectualilor de stanga pornind de la Marx, care ar avea o legitimitate sporita de a denunta crimele stalinismului din interior. In acelasi timp, lasa prada stanga politica unui partid nascut din esalonul doi al nomenklaturii ceausiste, socialisti cu palate de maharajahi. Singura ironie asemanatoare din istorie ce imi vine in minte este coincidentia oppositorum ce a adus impreuna miscarile fasciste si bolsevice din Spania in distrugerea gruparilor anarho-sindicaliste din timpul Razboiului Civil.
Pentru a vedea cum se priveste opera lui Marx sine ira et studio, categoria „bucurencilor”(?!?) ar putea cauta in biblioteca lucrarea lui Jon Elster Making sense of Marx, ce analizeaza metodic teoriile acestuia, incercand sa culeaga ceea ce ramane valoros din ceea ce se dovedeste a fi falimentar, construind si nu distrugand.
